Prima dată când am urcat cu tata pe munte aveam cinci ani. Nu conta vârsta, urcam cât era ziua de lungă. Cum la munte vremea e schimbătoare, plecam cu soarele pe umeri și ajungeam în vârf cu zăpadă în păr. Fiind doar un pui de om îmi era greu, oboseam repede si nu aveam nicio motivație dar am învățat că viata este plină de provocări.
Îmi ardeau picioarele care se umpleau de bășici și uneori nu-mi mai simțeam corpul. Printre lacrimi îl rugam pe tata să mă ia în brațe. Nu o făcea, mă refuza cu zâmbetul lui cald și îmi spunea cu multă rabdare că el nu va fi tot timpul cu mine, că eu sunt puternică și că va trebui să găsesc singură soluții și îmi dădea și un toiag pe care să mă sprijin.
Ajungeam în vârf și bucuria era copleșitoare. Un copil de cinci ani reușise! Si așa am învățat că nu există reușită fară muncă și uneori chiar sacrificii până la durere. Apoi construiam împreună o poveste drept recompensă. Și așa am învățat că pot să fiu creatorul vieții mele. Timpul a trecut, tata a plecat dar mi-a lăsat răbdarea, puterea de a trece peste orice obstacol, dorința de a ajunge în vârf și bucuria de a crea povești despre viață.
Și tu ai povestea ta, o poveste frumoasă, o poveste unică cu multă putere și curaj! Sunt sigură că dacă azi pare că nu este cea mai frumoasă poveste, mâine putem să o rescriem impreună așa cum îți dorești! Se spune că Moș Craciun există în sufletele noastre toată viața. Scrie-I astăzi povestea așa cum ti-o dorești și dacă tu crezi puternic în povestea ta, vei porni pe cărarea din munți iar în vârf vei putea să-ți vezi povestea împlinită!
Crăciun fericit!