Mi-e dor de tine, tata!
Nu cred că suntem pregătiți vreodată să pierdem pe cineva drag. Sufletul suferă cel mai mult atunci când trece printr-o pierdere umană. Deși știam de mult timp că va pleca pentru că discutasem despre diagnosticele lui cu mai mulți medici, atunci când și-a luat la revedere de la mine, mi-a strâns mâna și printre lacrimi mi-a spus că am fost cea mai mare iubire a lui, s-a pierdut din sufletul meu ceva ce nu voi mai putea recupera. Și acum revăd uneori când adorm, ochii aceia verzi, mari, înconjurați de gene negre. EL era tata, primul barbat din viața mea și cel mai frumos din câți știu. Sutele de ore de dezvoltare personală nu m-au învățat să uit, din păcate. Dar m-au ajutat să pot accepta asta și să pot înțelege că el este cu mine în fiecare zi, nu ca entitate ci genetic, îl simt în sângele meu, în modul imperativ cu care mă exprim, în puerea mea de decizie, în părul meu creț și negru, în tot ceea ce am moștenit de la el.
Da tata, încă îmi este foarte dor de tine, știu că nu ai cum să te întorci, știu că tu vei trăi prin mine, prin fiul meu și prin fii fiului meu, știu că mi-ai lăsat o comoară neprețuită- educația, bunul simț și mai ales demnitatea, știu toate astea dar sunt om și mi-ar placea uneori să te pot strânge în brațe sau să-ți simt palma caldă în palma mea, protectoare, ca atunci când mă învățai să merg pe role.
Sărbătorile Pascale, din percepția mea, sunt despre ei, oamenii dragi care au plecat din viața noastră spre tărâmuri necunoscute nouă, despre renaștere, despre perpetuare, despre acceptare, despre a merge mai departe.
Paște luminat și cu înțelepciune vă doresc, înr-u credința nemuririi, aici pe pământ dar și în cer!