Conform unor studii, aproximativ 50% dintre subiecții cărora li s-a făcut un examen clinic (Zimmerman, Rotschild și Chelminski, 2005) și 10% dintre oameni, referindu-ne la toată populația (Torgersen, 2009), îndeplinesc criteriile pentru tabloul clinic care definesc tulburările de personalitate. Din păcate, aceste tulburări pot avea efecte devastatoare asupra vieții individului și mai ales în relațiile sale atât personale cât și sociale.
Relevante în determinarea apariției acestor tulburări sunt conflictele familiale apărute în copilărie cum ar fi divorțurile, abuzurile, sau cele din timpul vieții individului cum ar fi pierderea unor persoane dragi, dezamăgirea în dragoste, consumul excesiv de substante sau alcool.
De multe ori apar la pachet cu alte tulburări sau cu dezechilibre medicale fizice și aceasta contribuie și mai mult la comportamentul dezadaptativ al individului, rezistența la tratament sau terapie, dar crește și probabilitatea la recăderi ( Skodol, Bender, Gunderson și Oldham, 2014).
Conform DSM-5 ”Tulburarea de personalitate reprezintă un model persistent de trăiri interioare și comportament care se îndepărtează semnificativ de la normele specifice mediului cultural din care provine individul, este pervaziv (generalizat) și rigid, debutează în adolescență sau la vârsta de adult tânăr, este stabil în timp și conduce la suferință sau disfuncție.”
- Atașamentul în tulburările de personalitate
Când vorbim despre atașament facem referire la modul cum un copil face o legătură emoțională între sine și unul dintre părinți, tutore sau persoana care se ocupă de el. Această legătură va forma un model care va influența pentru tot restul vieții modul cum viitorul adult va genera sau gestiona relații intime. Acest factor este foarte important pentru că de el depinde relaționarea afectivă, interacțiunea socială, dar și modul cum individul se percepe pe sine și reușeste să se prezinte și reprezinte în relația cu mediul (Sieger, 1999).
- Temperamentul în tulburările de personalitate
Cercetările care au fost făcute până acum cu privire la atașament, demonstrează că neîmplinirile relaționale din copilărie duc atât la dezechilibre neurofiziologice, cât și la dezechilibre psihologice în viața adultului (Sieger, 1999).
Când vorbim de temperament, facem referire la trăsături caracteristice ale expresiei emoționale ale individului și aici cuprindem și vulnerabilitatea emoțională, modul cum răspunde unor stimuli, modul cum îi percepe, fluctuațiile și intensitatea dispoziției, acestea fiind trăsături caracteristice constituției individului și deci se consideră a fi ereditare (Allport, 1991).
Plecând de la cele afirmate mai sus cu privire la atașament și temperament, putem face o legătură între cele două și anume, dacă privim din punct de vedere clinic, temperamentul poate fi interpretat ca un ”filtru al personalității, prin care informația este procesată, atașamentele se dezvoltă, iar emoțiile sunt trăite și exprimate” (Gaybar și Boutilier, 2002).
Atașamentul nesecurizant, influențează dezvoltarea tulburărilor de personalitate, dar Brennan și Shaver (1998) vin cu altă completare și anume că temperamentul și cultura au o mare influență asupra predispoziției la dezvoltarea tulburărilor de personalitate. Ei susțin că o influență importantă o are mediul cultural în care se dezvoltă individul pentru că dacă acesta este ostil, se pot dezvolta atașamente necorespunzătoare, nesecurizante. Schimbările culturale din timpul copilăriei care duc către un context exagerat cum ar fi independență, excentricitate, pot avea o influență asupra neadaptării individului in mediile de mai tarziu.Clinicienii sunt de părere că temperamentul și mediul influențează atașamentul.
Tulburarea de personalitate poate fi diagnosticată foarte ușor doar de către un psiholog clinician. Fără o evaluare competentă și un diagnostic obiectiv, psihoterapia poate decurge în direcții greșite iar actul terapeutic să fie inutil sau chiar deficitar.
Articol documentat și scris de Pițu Nicoleta
Psiholog cu competență în psihologia clinică și consiliere psihologică